Despre noi

Prin „luminata rezoluţie” din 19 martie 1851 domnitorul Barbu Ştirbey (1849-1856) primea raportul Eforiei Şcoalelor nr. 314 de a se înfiinţa la Bucureşti „Pensionatul Domnesc” de fete, de inspiraţie franceză. Şcoala era destinată fiicelor unor demnitari, care se distinseseră în serviciul public şi cărora, statul, în semn de recunoaştere şi recom­pensă, le asigura gratuit buna educaţie a copilelor.

La sfârşitul anului şcolar 1857-1858, G. Costaforu preciza: „Intre pensionate se distinge cel al demoazelei Blaremberg, care merită toată lauda pentru educaţiunea morală şi religioasă a elevelor, precum şi pentru disciplina şi ordinea materială dinăuntru;

Până la primul război mondial, şcoala – una din cele trei de acest nivel existente în Vechiul Regat – şi-a dobândit prin efortul consecvent şi dăruirea profesoarelor, prin pregătirea temeinică şi exigentă a elevelor un binemeritat prestigiu. Poziţia ei în învăţământul feminin, era echiva­lentă celei Colegiului Sf. Sava, în cel masculin.

Intrarea României în războiul pentru reîntregire i-a afectat nemijlo­cit activitatea. Decretarea mobilizării, în august 1916, a fost însoţită de transformarea localului ei în spital.

După pensionarea Elenei Rădulescu-Pogoneanu, la 1 septembrie 1938 direcţia şcolii a fost preluată de Elena Malaxa până în 1948 când i s-a interzis să profeseze.

În urma numirii Elenei Malaxa directoare a şcolii o serie de renovari au loc – în urma lor sălile de curs sunt dotate cu bănci cu pupitre „cu linoleum încastrat, în culori pastel variind de la o clasa la alta; lemnul catedrelor, aşezate pe un postament înălţat şi destul de încăpător ca să stea acolo ca pe o scena , şi fetele scoase la tablă, era de un galben cald şi lucios, completandu-l pe cel al parchetului; se instalaseră difuzoare în fiecare clasă.”

Mioarei Zdravcovici, directoare între anii 1975-1984, cu stăruinţă, a capacitat Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional şi Inspectoratul şcolar al municipiului Bucureşti pentru restaurarea loca­lului şcolii, dublată de reparaţii capitale, modernizare şi investiţii.

Istoria Şcolii Centrale poate fi rezumată de unul dintre „sfaturile” scrise anual pe vechile certificate de absolvire: „Munca ne înviorează sufletul şi ne mângâie în nenorociri”.

Schimbările politice din decembrie 1989 au dat prilejul refacerii stării de normalitate. Reintrarea în normalitate pentru şcoală a început în 1990 prin redobândirea denumirii sale: „Şcoala Centrală” şi transfor­marea ei în liceu teoretic cu clase bilingve, româno-franceze.

Deviza școlii vorbește de la sine despre valorosul ei trecut pe care se poate construi un viitor pe măsură: Trecutul care obligă.

Misiunea Școlii Centrale: este  asumarea, prin continuitate istorică, a unui profil general-umanist, cu o linie de studii bilingv francofonă, parte a programului „de la învățământ bilingv către filiere universitare francofone”.